Ieromonah Filoteu: Sfânta luptă a curățirii și a unirii cu Dumnezeu

Crestinul în fata lumii de astaziAvem chemare sfântă; să o ascultăm, să ne grăbim către Hristos și către Biserica Sa. Să ne dorim să ne asemănăm noi, smeritele mădulare, cu sfântul nostru Cap. Să ne împlinim rostul vieții noastre, unirea noastră cu Dumnezeu.

Iar toți cei care încearcă pentru prima dată – să pornească cu sfânta râvnă a luptei în Hristos, fără șovăire, frică sau teamă pentru întârziere și neputință.

Ceilalți, cu râvna sporită, să ne înnoim vechea bunăvoință și să lucrăm fără îndoială faptele luminii, mântuitoarele porunci ale Domnului Hristos.

„Acum este vremea bine-primită, acum este ziua mântuirii.”

Să ne hotărâm spre dorința cea bună și spre curajoasa hotărâre, să strunim omul cel vechi din noi, să asculte glasul binecuvântat al Bisericii. Aceasta ne cheamă să ne deschidem porțile sufletului, spre a-L primi pe Hristos, să locuiască înăuntru, să-Și facă sălaș întru el.

Îl primim pe Hristos atunci când, cu duh smerit, ne încredințăm Maicii noastre, sfânta noastră Biserică. Credem tot ceea ce crede aceasta și primim tot ceea ce aceasta, cu tandrețe, ne învață. Prin aceasta, se deschid ochii sufletului și înțelegem tainele lui Dumnezeu.

Creștinul Îl primește pe Hristos în viața lui: când, având cunoștință de alunecarea firii umane și recunoscând boala sa, se nevoiește întreaga lui viață, prin lucrare, prin trezvie (priveghere duhovnicească), prin rugăciune; când judecă lucrurile lumii cu măsura lui Hristos, disprețuind și ignorând judecăție și poftele lumești și potrivnice lui Dumnezeu; când nu cântărește încercările și necazurile suferite din partea oamenilor; când încearcă, după putință, să se împotrivească în mod potrivit diferitelor fărădelegi, publicațiilor și legiferărilor potrivnice lui Hristos sau oricărei impuneri a ateismului în viața publică de către instituțiile oficiale. Astfel, se preocupă și protejează sănătatea sufletească a aproapelui său și Îl mărturisește pe Hristos. Când își mărturisește regulat, cu smerenie, toate păcatele sale duhovnicului, cerând smerit binecuvântarea și ajutorul său. Căci, prin dumnezeiasca spovedanie, primește putere în lupta sa, lăsarea păcatelor sale, putința împărtășirii sale cu Sfintele Taine ale Trupului și Sângelui lui Hristos și călăuzire pe dreapta cale a lui spre Dumnezeu.

Își supune voința cea bolnavă și stricată cunoștinței pline de discernământ a duhovnicului său care mijlocește pentru el la Hristos.

Învață calea fericitei pocăințe, precum și a ascultării și a smereniei.

Creștinul Îl primește pe Hristos când participă la slujbele Bisericii, cel puțin în fiecare Duminică și în sărbătorile mari.

Aceasta să nu fie considerată doar ca o datorie pentru viața noastră duhovnicească, ci ca pe o revărsare a mulțumirii și a recunoștinței noastre către Dăruitorul Dumnezeu. De altfel, nu mergem la slujbele Bisericii numai ca să ne rugăm, ci și pentru a întâlni acolo pe Cel veșnic prezent – Dumnezeu – și comuniunea celor uniți în Hristos, frații noștri. Sfintele slujbe ne dăruiesc, ca într-o transfuzie, harul de viață dătător al Sfântului Duh, ne împacă și ne modelează în Dumnezeu.

Creștinul se luptă să-L primească pe Hristos în viața lui și să se bucure de deplina comuniune cu El, atunci când, în clipele grele, de mare durere sau încercare, care covârșeșc neputincioasa fire umană, nici nu lucrează, nici nu grăiește, nici nu gândește lucrurile necredinței și îndoielii, împotriva lui Dumnezeu. Dimpotrivă, rabdă smerit, cu rugăciune, și primește, și se pleacă voii sfinte a Domnului său, precum Acesta vrea și știe să o arate în viața noastră. Astfel, împlinește în faptă ceea ce cântăm: ”Crucii Tale, ne închinăm, Hristoase, și sfântă Învierea Ta, o lăudăm și o mărim”.

Creștinii tineri Îl mărturisesc pe Hristos și-L primesc în viața lor: atunci când se îndepărtează de filozofia practică a hedonismului, a iubirii de sine și a slujirii trupului și resping mlaștina atâtor feluri de provocări și de ispite; atunci când se înfrânează și, cu harul lui Dumnezeu, rămân curați de imaginile și sunetele întinate, de faptele, de cuvintele și de gândurile obscene; atunci când își păstează curăția pînă la nuntă, crescând, astfel, simțirea duhovnicească a sufletului lor, dar și adâncind sfințenia legăturii lor cu viitorii soți; atunci când își împlinesc căsătoria lor în Biserică, cu conștiința și frica lui Dumnezeu, considerând această sfântă Taină ca pe o binecuvântare a începutului noii lor vieți, a familiei lor. Pun, în acest fel, o temelie tare pentru împlinirea comuniunii lor.

Creștinii căsătoriți Îl bucură pe Hristos și primesc harul Său în viața lor: atunci când, trăind în cumpătare și în evlavie, se feresc de nelegiuitele abateri din afara legăturii cununiei și de plăcerile neîngăduite în cadrul ei. Astfel, va crește respectul lor reciproc, dragostea și unirea lor în Hristos. Atunci când, nu cu vorbe, ci împlinind cu fapta, dau pildă copiilor lor pentru o viață sfântă, călăuzindu-i sub, îndrumarea Bisericii, în frica lui Dumnezeu.

Femeia creștină primește harul lui Hristos în sufletul ei și în familia ei: atunci când nu dă ascultare diferitelor curente ”feministe” contemporane, care o provoacă să recurgă la soluții ușoare, egoiste, în diferitele probleme ale vieții. Astfel de soluții sunt potrivnice voii lui Dumnezeu și se fac pricină de a-și îndreptăți voia proprie, pentru a dobândi bunăstare lumească și comoditate trupească. Atunci când nu caută în fel și chip să fugă de ostenelile și de responsabilitățile cele după Dumnezeu, ci primește cu bărbăție să-și ducă crucea dăruită de Dumnezeu, pentru mântuirea ei și a semenilor ei. Atunci când se leapădă de viața diavolească, egoistă, de plăcerile cele nelegiuite și se ferește cu frică de Dumnezeu de păcatele cele trupești care o despart de harul lui Dunmnezeu. Atunci când își închide urechile la auzul glasurilor diavolești care o îndeamnă să recurgă la avort și refuză să săvârșească această crimă înfricoșătoare, înfruntând, cu credință în Dumnezeu, toate greutățile vieții. Aceasta, de vreme ce știe că viața – și a noastră, și a copiilor noștri, și a aproapelui nostru – nu ne aparține nouă, ci este a lui Dumnezeu. Dar, și pentru că preferă veșnica și sfânta Lege a lui Dumnezeu și nu efemerele și nelegiuitele hotărâri ale oamenilor celor egoiști și atei. Se depărtează, astfel, de acest imens păcat din cauza căruia sufletul se pustiește, părăsit de harul lui Dumnezeu, și căruia îi urmează înfricoșătoare mustrări de conștiință și groaznice răni sufletești. Pentru aceasta, primește binecuvântarea lui Dumnezeu în casa ei și rodesc bucuria și mulțumirea în viața ei personală. Atunci când își hrănește copiii cu care a dăruit-o Dumnezeu cu credința și cu sfaturile Domnului și primește cu bucurie și cu mulțumire sfânta și înțeleapta Lui Pronie pentru ea și pentru familia ei.

Creștinul Îl primește pe Hristos și se unește cu El: atunci când se luptă să viețuiască în cuvioșie cu stăruință și cu responsabilitate față de Acesta, dar și față de aproapele lui; atunci când se ferește de orice câștig necinstit învederat sau nu, de orice afaceri necinstite, de orice vicleșug; atunci când nu primește să-l înșele pe fratele său, ci preferă, mai degrabă, să fie el nedreptățit, decât să nedreptățească pe cineva; atunci când, cu necurmat discernământ, se dăruiește pentu slujirea și odihna aproapelui său, care are nevoie de el, odihninud-L astfel pe Însuși Dumnezeu. Căci zice cuvântul Părinților: „de-l vei odihni pe aproapele tău, Îl odihnești pe Dumnezeul tău”.

Atunci când dorește și se străduiește să găsească moduri și timp pentru a vorbi cu Dumnezeu; atunci când se îngrijește de rugăciunea constantă, dar și când jertfește din timpul și din odihna lui, pentru Acesta.

De vreme ce cunoaște că vorbirea cu Dumnezeu este cea mai înaltă bucurie duhovnicească a credinciosului, sufletul care se dăruiește și se nevoiește în această sfântă convorbire a rugăciunii și, în special, în chemarea repetată a preadulcelui nume al Domnului Iisus Hristos, în rugăciunea de un singur gând: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul” – Îl atrage pe Însuși Domnul înăuntrul său. Se bucură de comuniunea tainică, personală, cu El. Primește bogăția darurilor Lui. Gustă, în mod viu, dulceața arătării lui Dumnezeu și se întărește în luptă din această experiență duhovnicească. Însă nu se roagă numai pentru sine, ci și pentru aproapele său, pentru întreaga lume, vii și adormiți, știind că aceasta este prima treaptă a milosteniei și lucrare a dragostei, mult folositoare duhovnicește chiar și pentru sine.

Atunci când, în general, cu rugăciune și cu cercetare a dumnezeieștilor cuvinte, depune orice efort, spre a se nevoi în toate virtuțile, ca, trăind în pocăință, să-L odihnească pe Dumnezeu și să încerce să nu-L întristeze nici măcar cu cea mai mică faptă sau cuvânt, sau gând.

Creștinismul este viața în libertatea lui Hristos, depășind orice înțeles omenesc legalist și limitat. Însă noi, care am fost robiți cu legăturile cele veșnice și ne-am îmbolnăvit duhovnicește, avem nevoie să ne regăsim libertatea sufletească, să intrăm în sfânta lucrare a eliberării legăturilor patimilor noastre, prin care vom dobândi libertatea fiilor lui Dumnezeu.

Această luptă bună a creștinului Îl aduce pe Însuși Hristos în inima sa. Este o luptă dureroasă însă frumoasă și mântuitoare, căci ne ridică din rătăcirea noastră, înnoiește dumnezeiescul chip din noi, ne readuce la bunătatea și la vrednicia primară, ne unește cu Însuși Ziditorul nostru.

Această luptă, ne-o propune sfânta Ortodoxie nouă, tuturor.

În special, o propune și o recomandă fraților noștri mai tineri, care au dorința curată, elanul și puterea pentru a clădi orice lucru mare, adevărat și frumos în viața lor, dorința luptei celei bune și a izbânuiozii.

Lupta în Hristos se potrivește cu astfel de suflete. Suflete cu elan, cu dorință și hotărâre, suflete curate și tinere. Suflete care sunt în stare să iubească cu putere, să jertfească orice lucru de mult preț pe care l-ar avea, pentru dragostea lor, să sfideze orice vrăjmaș sau piedică, să și cadă în luptă, pentru biruință.

Astfel de suflete, ca cele ale tinerilor, pot și trebuie să se bucure în mod profund, adevărat. Să se desfete de singura și veșnica bucurie – în Hristos – și în aceasta să-și petreacă întreaga viață. Să guste pacea Lui și dragostea Lui. Să desconsidere deșertăciunile și să ignore „plăcerile” cele ieftine și mincinoase ale patimilor lumii și ale diavolului, care degrabă le vor distruge frumusețea și vioiciunea primite de la Ziditorul lor.

Această luptă în Hristos va binecuvânta viața lor, a noastră, a tuturor și ne va scăpa din duhoarea întinării morții, ne va îmbogăți cu virtuțile lui Hristos, ne va renaște către o viață nouă, în Hristos, ne va umple de o adâncă pocăință, ne va îndulci cu smerenia, ne va aduce în minte mântuitoarea amintire de moarte și de judecată, ne va răsplăti cu dorința veșnicei Lui Împărății, a preadoritelor lăcașuri, ne va călăuzi la desăvârșita lepădare de cugetul lumesc, ne va învrednici de nepătimire și de îndumnezeire.

Nu știm cum Bunul Dumnezeu ne va dirigui viața, ce binecuvântări ne va trimite, ce greutăți va îngădui dragostea Lui. Lucru sigur este însă că, alături de El, viața noastră este frumoasă.

Să-L lăsăm, așadar, pe Dumnezeu să rânduiască, precum știe El mai bine, toate cele pentru noi.

Noi să ne dorim și să ne luptăm să împlinim sfântă voia Sa în smerita noastră viață, totdeauna și peste tot. Precum se roagă Biserica: „Învață-mă să fac voia Ta…”. Până când vom ajunge, după putință, la sfânta măsură a rugăciunii marelui Părinte al Bisericii, Sfântul Nicodim Aghioritul, care spunea: „Doamne, fă cu mine precum vrei și până unde vrei și de vreau eu, și de nu vreau”.

Această predare în voia lui Dumnezeu, lepădarea de propria voință, încrederea noastră în voia cea sfântă și în planul lui Dumnezeu, prin excelență, îl sfințește pe om și-l unește cu Dumnezeu.

Biserica lui Hristos cea Ortodoxă trăiește în lumina lui Hristos, se bucură de Mirele ei, își iubește fiii, pe fiii lui Dumnezeu, dar se și înduerează de toți cei care sunt ieșiți de la El și sunt departe de ea. Nu ca să-și strângă partizani. Nu are nevoie de noi, de numărul nostru. Știe, de altfel, că este turma cea mică și binecuântată a lui Dumnezeu. Noi, întreaga lume, avem nevoie de Biserică. Se bucură, desigur, și Biserica atunci când și alții – și de-ar fi cât mai mulți! – din sânul ei, se învrednicesc să intre în viața în Hristos, în adevărata bucurie și Împărăție a Lui.

Această bucurie, o dorim tuturor fraților noștri, fiecărui aproape al nostru.

Să intrăm pe acest tărâm prealuminos, singurul tărâm al îndumnezeirii, al comuniunii vieții Treimice – al Bisericii.

Și să rămânem aici, luptându-ne după putere, cu harul lui Dumnezeu, fără să ne propunem ceva, fără voia noastră proprie. De ajuns ne este să nu ne depărtăm de Biserică.

Și Preaiubitorul de oameni Dumnezeu ne va lumina, ne va ajuta să ne maturizăm duhovnicește și ne va odihni, mădulare vrednice ale sfântului Său Trup.

Ieromonah Filoteu, (Mănăstirea Sfântul Grigorie, Muntele Athos), Creştinul în faţa lumii de astăzi, Editura Σοφία, Bucureşti, 2003, pp.55-68.

Anunțuri

Despre CUVÂNT ORTODOX

Gânduri și cărți ortodoxe.
Acest articol a fost publicat în CUVÂNT ORTODOX, Propovaduire (Pastorala, Cahetetica, Omiletica). Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s