Chipurile Sfinților Brâncoveni în imnografia ioan-alexandrină

imnele_brancovenilorMoto: “Cum pot fi reactualizate aceste virtuți arhaice în scrisul și conștiința celor mai tineri? Nu există decât o cale, cea a seriozității absolute întru cunoașterea Părinților așa cum au fost ei cu adevărat.”

Prezentul oficiază cu îndărătnicie liniile unui postmodernism monstruos în care individul nu mai are repere credibile pentru propria-i devenire. Existența însăși s-a transformat într-o ruletă rusească, într-un capriciu al unui datum situat a priori în afara oricărei analize. Informațiile circulă cu o rapiditate ce din păcate ucid motivația organică a revenirii omului în rosturile sale primare. Cotidianul se autoînchide, devine hartă a propriilor neputințe și doar saltimbancii evadați din jocul hâd al acelorași directive “de neatacat” își amăgesc existența în mod convenabil. Prezentul nu mai este interesat de trecut, în timp ce viitorul se scaldă într-un gri monolit. Deși dețineam informațiile necesare, pânza de păianjen pare să ne fi surprins – ne-am mutat viața pe internet – acolo ne profesăm zi de zi crezul deformat, voință a mașinăriei. Când și când, plin de patimă, partizanul unei idei ne amestecă în planurile sale ascunse ori ne trezim combatanții cu state nesemnate în cadrul unor “asociații nonguvernamentale.” Jocul se reia cu întreită suficiență în zorii fiecărei zile. Rar, prea rar, cutezăm să evadăm din acest tipar comportamental și să… ne aducem aminte!

Chiar dacă scurta introducere a fost scrisă în proximitatea primului tur al alegerilor pentru Președinția României, plumbul din cuvinte e o constantă a cel puțin ultimelor decade. Speranța în viitor s-a năruit cu totul. Departe de un paseism revigorat, nefăcând nici politica unor orientări demult apuse, cu lipsă de încredere în fața oricărui regim politic, mă las purtat de frumusețea unor apariții editoriale de excepție pe care, atunci când am posibilitatea, încerc să le comentez “la cald”. Un proiect (că tot e la modă!) generos și dus până la capăt(!) vine în 2014 din partea Editurii “Doxologia”; îngrijită de Costion Nicolescu, ediția imnelor ioan-alexandrine dedicate de-a lungul anilor martiriului brâncovenesc echivalează cu o reașezare a istoriei noastre naționale în marea istorie a mântuirii. Școala de astăzi propune elevului doar una din fețele domnitorului – aceea a omului interesat de cultură, minimalizându-i și deturnându-i viziunea hristo-centrică la un stil în artă. Încă o dată, Costion Nicolescu ne propune via Ioan Alexandru poemul ca rugăciune, figura lui Constantin Brâncoveanu ca efigie a unui ținut încărcat de spiritualitate. Prezenta ediție, cu o grafică de excepție, purtând pe prima copertă “Logosul” lui Paul Gherasim, adună pe de o parte imnele prezente în volumele de versuri anterioare – “Imnele Bucuriei”, “Imnele Transilvaniei”, “Imnele Moldovei”, “Imnele Țării Românești”, “Imnele Iubirii”, “Imnele Putnei”, “Imnele Maramureșului” -, iar pe de altă parte șapte eseuri semnate de același Ioan Alexandru, cu rol explicativ pentru rosturile culturii ortodoxe profesate în timpul brâncovenilor.

Dimensiunea proteică a personalității de tip legendă – Ioan Alexandru – își întâlnește subiectul în proximitatea martiriului chipurilor brâncovene. Asistăm, cred, la o situație paradoxală – cercetând izvoarele istorice vedem cum realitatea naște mitul; jertfa domnitorului Constantin Brâncoveanu, dimpreună cu fiii săi, este poate dovada cea mai înaltă a iubirii credinței strămoșești și a iubirii de patrie, linii importante pentru însăși valorile poetului. Se creează astfel între cei doi un pod peste timp, care are în fapt tocmai rolul de a mărturisi prin cutezanță măreția ortodoxiei cu chip românesc. În prefața volumului, semnată de același Costion Nicolescu, este formulată descendența augustă a domnitorului: “Descendența nobilă a Brâncovenilor se vede și din vulturul stemei lor, care, prin cel al stemei Basarabilor, își are obârșia în cel al Bizanțului, a cărui spiță coboară și mai departe în istorie, până la vulturul ioanic (ne aflăm, cred, într-o perioadă în care Ioan Alexandru era foarte preocupat de Sfântul Ioan Teologul de la Patmos). Patmosul și Țara sunt, așadar, evanghelic legate prin zborul punte al vulturului cuvântător al lui Ioan”. Asemenea statut înalt, dublat de jertfa supremă, asigură dimpreună continuitate; în această linie se înscrie și poetul care se simte pregătit, gata să înfrunte la rându-i moartea trupească, după exemplul domnitorului martir. Plecarea spre Patria cerească nu este posibilă decât odată cu jertfa exemplară prin Cuvânt: “țara-n urma noatră-i / Podită numai cu lacrimi și oseminte / Pe care le poți împrăștia cu plugul / Sau să le-nghită-n cenușă jugul / Și să semeni altele…” Jertfa Brâncovenilor este prezentată gradat, surprinsă în zonele unui dramatism polifonic; cu cât se apropie de sfârșitul lumesc, chipurile eroilor se luminează de lumina taborică. Selectez câteva versuri ce mărturisesc dimensiunea umană a trăirilor domnitorului dar și credința neîndoielnică în Numele Celui venit întru mântuirea Neamului: “De se poate tată să nu mor / Să am partea-ntreagă de pruncie / Frații tăi mai mari au și ajuns / Prinți de foc în altă-mpărăție / […] / Fiul meu trupșorul tău plăpând / Este pâinea firii preacurată / Rabdă numai fulgerul cuvânt / Să-i ridice rana din covată / Scump ai fost și tu răscumpărat / Ai nădejdea lacrimilor sfinte / Plânge fiul meu neconsolat / Până trecem prgaul la părinte…”

Imnele lui Ioan Alexandru sună ca un dangăt de clopot mare. Ele cheamă țara la comuniunea cu Hristos. Doar răspunzând la o asemenea chemare putem să participăm la adevarata trecere (Pasha) către cele imateriale și îndumnezeite. Fiecare individ e parte integrantă a planului divin dar și membru al unei colectivități ce are rolul de a liturghisi prin preoții săi: “Fiece om e-ntâiul și / Ultimul. Athosul se-nmulțește fără trup”, “Cum este apa de izvor curat / Împăcarea faptei jertfitoare // De trei ori în fiecare zi / Clopotele nu-ncetau să spună / Cei ce-au fost și cei ce vor veni / Că suntem de-a-pururi împreună // La botez și nunți și-nmormântări / Aceleași clopote de mângâiere / Zi și noapte de mai multe ori / Ne frământă întru înviere”. E realitatea-poveste a unui neam care se bucură de pruncii ce vin “ca dar și mângâiere”, e credința totală în rolul proniator asumat de Fiul Domnului. Existența milenară e-nveșmântată în ocrotitorul mir: “Veghe-i / Înăuntru, candela și piatră icoanele de lemn pâlpâie pale / Lăsând aure blânde ce se ating în mers prin spațiul de taină. Mir- / Oase-a slavă și a mir și-a țară căutând încet în grai brâncovenesc.” Poetul are ochi de pictor: pune cromaticul în slujba unei priviri abisale, reorganizează spații, focalizează nimerit locuri ori evenimente. În mai multe rânduri este evocat Hurezi-ul ori imaginea schitului brâncovenesc care generează o poezie de atmosferă: “Împrejumuit de roiuri și fântâni / Stă schitul picurat într-o poiană / Un glas de maică tremură în turn / Când steaua-n cer lovește în aramă // Icoanele sunt coapte pe iconostas / Faguri greoi și galbeni se-nfioară / Când în genunchi călugării cârpesc / O brumă lină de lumini spre seară / Ferestrele înguste abia de le strecor / Luminile ce vin mai de departe / Și firea lor e ruptă din pământ / Și-ncep să lumineze după moarte”. Poetul se află pe mai departe în rugă și foc purificator: “La Hurezi și eu decapitat / Țin pe umeri focul mărturie”. O țară fără moaște, e o țară fără tradiție; mai mult, se afirmă cu hotărâre că în afara Ortodoxiei, totul e fum, e pură idolatrie: “…Cel dus e veghe câtă vreme fiul / Rămâne Metanoia. Altfel acum e idol, ieri mort, naștere destin”.

Linii de forță urmăresc legăturile în spirit dintre Constantin Brâncoveanu și Țara Românească ori București: “Țara Românească a rămas / Cu această blândă moștenire / A credinței pure fără glas / Mai presus de moarte în iubire / Din urzeala ei ne-am ridicat / Straiele-n războaiele de luptă / Pruncii-n leagăne lumina lor / Cu cuvântu-n lapte o frământă”; “Brâncoveanu este-n București / A sosit cu fiii săi de mână / Din Fanar Maria maica lor / I-a luat acum o săptămână // Și pruncuții pentru că-s micuți / Și mereu e marea-n furtună / Maica lor din brad de la Hurezi / Le-a-ncropit un leagăn împreună // Iar pentru bătrânul ostenit / De atâta vreme-n pribegie / Ca să-i treacă noaptea mai ușor / L-a întins pe-o salcie în pustie // Au ajuns în postul de Crăciun / Și cântau cocoșii-ntâia oară / Și să nu-i trezească pe pruncuți / I-a lăsat pe laița dinafară // Și-n grabă-n ctitoria lor / Chiar acum în zori de dimineață / Până se deșteaptă somnul lor / I-a-nvelit cu marmoră pe față”.

Un loc central îl are în volum și “Oratoriul lui Constantin Brâncoveanu și al fiilor săi”, publicat pentru întâia dată în “Imnele Putnei”. Acest Oratoriu care reface în registru liric-dramatic drumul jertfelnic al Brâncovenilor a fost regizat de Dan Nasta, în 1992 – anul canonizării Sfinților Brâncoveni -, în biserica Sfântul Gheorghe Nou.

Poemele prezente în volumul de față realizează un tot unitar de o soliditate cum rar s-a bucurat literatura română. Am ținut cu tot dinadinsul să încerc să uit lecturile personale ce purtau amprenta lui Ioan Alexandru și să semnalez această ediție / antologie care împlinește și rolul unei cărți de rugă. Imnografia ioan-alexandrină numără aproape treizeci de imne dedicate brâncovenilor, dintre care aproximativ o treime se numesc simplu “Brâncoveanu”. Acesta este și motivul principal pentru care în cazul prezentului material am considerat că e mai nimerit ca citatele să nu fie urmate de titlurile poemelor. Până și eseurile ar trebui parcurse în cheia unei proze-poematice (“Brâncoveanu ne-a învățat de asemenea: aici să murim pentru toate acestea, că toate acestea o dată fiind, sunt realitate minunată pentru care moartea nu înseamnă mai nimic; el ne-a învățat că moartea este și ea o faptă care încoronează un neam poate mai mult ca însăși viața, atunci când este vorba de o nestrămutată credincioșie și atașament față de ființa unei comunități unite în spiritul jertfei și ispășirii într-un topos cu nădejdea unei patrii.”), ceea ce demonstrează o preocupare susținută pentru Testamentul scris în fapte al Brâncovenilor. Ca un făcut, nu am cum să îmi stăpânesc un zâmbet trist – cine ar mai putea astăzi dintre politicieni măcar să țintească spre un astfel de comportament? Nu cred în cei ce ne anunță Apocalipsa la fiecare colț de stradă, nu m-am declarat nicicând un fanatic, dar suport din ce în ce mai greu în timpan aceste cuvinte pline de demnitate și tragism: “Fiii mei! Iată, toate avuţiile şi tot ce am avut am pierdut; să nu ne pierdem însă şi sufletele! Staţi tare şi bărbăteşte, dragii mei, şi nu băgaţi seamă de moarte. Priviţi la Hristos Mântuitorul nostru câte a răbdat pentru noi şi cu ce moarte de ocară a murit; credeţi tare întru aceasta şi nu vă mişcaţi nici vă clătiţi din credinţa cea pravoslavnică pentru viaţa şi lumea aceasta.” Iar resturile nu sunt decât amăgire!

Marius Manta

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în CUVÂNT ORTODOX, Poezie religioasa. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s