Cornel Galben – Ieșirea din lume

cornel-galbenPână către toamna anului 2014 nu am știut de tipărirea unor fragmente de jurnal aparținând băcăuanului Cornel Galben. Cu bunăvoința ce îl caracterizează, spre folosul meu, mi-a oferit – cu ocazia manifestărilor prilejuite de Ateneu 50 – cele trei cărți ce mărturisesc, într-o manieră netrucată, drumul interior parcurs de la intenția de a părăsi cotidianul pentru beneficiile duhovnicești ale vieții de mănăstire. Chiar dacă sunt trei volume diferite („Ieșirea din lume”, Editura “Fundației Culturale Cancicov”, 2012, “Ultima sută”, Editura “PIM”, 2013, “Primul prag”, Editura “Corgal Press”, 2014), consider nimerit a le trata ca unul de sine stătător întrucât acestea, dincolo de faptul că refac un fir cronologic firesc, pe de altă parte interdialoghează, mărturisesc aceleași temeri, sensibilități, speranțe.

Ce poate câștiga cititorul unor asemenea consemnări? În primul rând, dincolo de a teoretiza mai mult sau mai puțin arbitrar despre funcția jurnalului, teorii ce ar rămâne cumva doar în sfera abstractului, însemnările lui Cornel Galben reușesc să întrețese portretul interior al unei conștiințe frământate. Aș spune că meritul autorului este tocmai acela de a nu se autopropune drept personaj. Dacă tot m-am apropiat de realitatea unei “conștiințe frământate”, voi afirma de pe acum că subiectul prezentării de față nu intră în liniile unui comportament camilpetrescian. Dimpotrivă, deloc prețios dar extrem de veridic, autorul are marele merit de a proba ceva din calitățile povestitorului de calitate. Mărturiile / mărturisirile sale nu sunt apanajul unui povestaș de serviciu, ele nu au fost așezate pe hârtie cu gândul la “un viitor volum”, ci s-au autoinstituit cu timpul în repere pentru însăși calea de urmat. Experiența asimilată de-a lungul anilor, grație fișelor-portret întocmite scriitorilor (personalităților) băcăuani ori activității ziaristice, se simte odată cu fiecare rând. Poate paradoxal pentru un jurnal, notele surprind esențialul; cititorul este scutit de apariția unor digresiuni ce ar fi condus către un discurs prolix. Cornel Galben este un homo narrator care pune la dispoziția noastră teme din prezent și… dintotdeauna! Se înțelege, cele trei volume se citesc pe nerăsuflate, asigurând un continuum.

Aflat în obștea mănăstirii Sf. Casian, autorul nu disimulează. Ni se înfățișează cu toată “nevrednicia” sa, însă nu inventariază acte de smerenie; nu e adeptul extremelor, ci se situează între alb și negru, are știința de a nuanța inteligent. Suita însemnărilor probează constatarea că “Un an petrecut în Ținutul Casienilor înseamnă cu mult mai mult decât scurgerea lentă a 365 de zile” și continuă prin a o echivala (dimpreună cu jurnalul însuși) cu “un zbucium permanent între dorința de a mă înduhovnici și cea de a rămâne ancorat în proiectele mele, între aspirația de a accede la înaltele trăiri duhovnicești și cea de a nu mă rupe definitiv de lume, între orgoliul de a-mi păstra statutul de scriitor și de ziarist profesionist și încrederea că numai renunțând la el și smerindu-mă mă voi putea elibera de tarele deșertăciunii. Recitind cele scrise pentru a da bunul de tipar, mi-am dat seama că, de fapt, cele mai puternice trăiri au fost în forul meu interior și că doar puține au răzbătut în paginile jurnalului…” Plecând de la constatări fruste – suntem un popor de hoți – dar cumva argumentate, portretistul Cornel Galben mărturisește atașamentul față de importante figuri ale ortodoxiei contemporane, printre care Părintele Proclu ori mult-încercatul-duhovnic Iustin Pârvu. Mai departe sunt consemnați primii pași ai ieșirii din lume – rânduri unde se simte priceperea moldoveanului de a face haz de necaz – episoade ce vizează lichidarea unei societăți ce de-a lungul a șaptesprezece ani a servit cultura băcăuană ori simplul dar întortocheatul act de renunțare la un card bancar. Una peste alta, jurnalul lui Cornel Galben creionează tocmai această pendulare continuă între diferite aspecte ce țin de sfera culturii și dorința generoasă de a se desprinde de prezent și de a urmări un drum ascensional. Nu de puține ori, însemnările sunt străbătute de un liric bine dozat. Cititorul ia act fie de greutățile vieții de mănăstire, fie de bucuria celui ce se întâlnește cu Sfânta Împărtășanie, ca să nu mai menționăm diferitele gesturi pline de dragoste frățească: “Părintele Iustin a comandat special mobilierul pentru chilia mea, așa că am acum toate condițiile. Dacă se rezolvă și cu lumina, va fi excelent. Cât privește căldura, aici depinde totul doar de noi. Facem focul în centrală, avem temperatura dorită. Ne lenevim, tremurăm… gros. Azi m-am spovedit, așa că am primit dezlegare pentru a primi Sfânta Împărtășanie, dar și binecuvântarea de a continua proiectele”; “Sfântul Nicolae a adus nu numai prima zăpadă, ci mi-a pus în ghete și câteva daruri de la Părintele Casian, care până acum m-a copleșit cu bunătatea și dărnicia sa”. Alteori, dacă literele s-ar îmbrăca în culori, am vorbi despre… pictorul Cornel Galben: “Singur, doar cu Dumnezeu și îngerii. E întuneric în toată pustietatea aceasta și stau și mă întreb cum o fi trăit Sfântul Ioan Casian fără să zărească nicio luminiță în afară de stele? Eu am, la orizont, mulțimea luminilor de semnalizare ale pădurii de eoliene, dar totul mi se pare straniu, mai ales că roșul intermitent al becurilor aduce mai degrabă cu ochii unei legiuni de diavoli. Nu știu unde s-a ascuns Luna, care acum câteva seri lumina feeric, iar stelele parcă s-au vorbit, la rându-le, să nu iasă din ascunzișul lor de nori.” Dar să nu ne lăsăm păcăliți – sunt extrem de savuroase și ironiile “Un întreg fișier de «contabilitate literară» mi-a trimis și Viorel Savin, care se ocupă intens de posteriatatea sa” ori comicul de situație – ce ne prezintă o mireană care intră direct în altar.

Peste toate acestea, se așază nimerit vorbele regretatului Mircea Dinutz, prieten al autorului, care aprecia însemnările și în forma unei “penitențe lungi”: “Am citit jurnalul, spovedanie, justificare față de tine și de semeni, proză de idei, informații istorico-literare…” Scriu această scurtă prezentare în ziua când starețul Mănăstirii Sihăstria, Părintele Victorin Oanele, a trecut la Domnul. Am speranța că ortodoxia noastră va găsi pe mai departe resurse dintre cele mai viabile și în lumea intelectuală. Un exemplu ar putea fi și însemnele lui Cornel Galben!

Marius Manta

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în CUVÂNT ORTODOX. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s