“Cina cea de taină” în varianta Jacopo Tintoretto

TintorettoO sută de ani mai târziu, o altă Cină de Taină va fi pictată în Renașterea venețiană, la San Giorgio Maggiore. Clima umedă a Veneției nu pria prea bine picturii în frescă, în care pigmenții erau amestecați direct în tencuiala umedă. La vremea aceea, artiștii foloseau ulei pe pânză și, datorită acestui mediu aparte, puteau obține rezultate diferite de frescele florentine.

Tintoretto era cunoscut pentru stilul lui dinamic, pentru pensulația largă și picturală, și pentru strălucirile îndrăznețe redate pe fundal întunecat. În loc să folosească o compoziție perfect proporționată și simetrică, asemeni celor anterioare, din perioada de înflorire a Renașterii, el folosea compoziții dramatice și energice. Se poate vedea că în această Cină de Taină, mai curând manieristă, este utilizată masa diagonală la care sunt așezați participanții pentru a crea adâncime și dramatism în pictură. Îngeri și servitori se alătură comesenilor în acest tablou, însă Tintoretto recurge și la modurile de reprezentare anterioare, pictându-l pe Iuda așezat de cealaltă parte a mesei față de Mântuitor, și ca singur apostol fără aureolă. Hristos al său este reprezentat rupând pâinea și, la fel ca în lucrarea lui Leonardo, Iisus pare a fi un centru liniștit de la care emană toată acțiunea.

Totuși efectele dramatice de lumină și întuneric sunt mai evidente în tabloul lui Tintoretto. Clarobscurul este subliniat prin adieri de lumină strălucitoare provenind de la un candelabru ce atârnă din tavan, și dinspre aureolele apostolilor. Acestea delimitează limpede figuri și siluete, pe un fundal altfel întunecat. La vremea Renașterii târzii, unii artiști, așa ca Tintoretto, renunțaseră la profesiunile de credință ale înfloririi Renașterii. Dincolo de utilizarea clarobscurului profund pentru a conferi dramatism, Tintoretto pare să ignore majoritatea convențiilor artistice întruchipate în pictura lui Leonardo.

Masa este, după cum am amintit, direcționată diagonal în tablou și multe alte siluete pe lângă apostoli (inclusiv muritori și îngeri) populează o pânză mult mai mică în suprafață decât fresca lui Leonardo. Iisus nu mai este focarul de atenție evident, deși poate fi identificat în grup prin aureola mult mai mare decât a celorlalți de pe capul său. Este portretizat desigur oferind Euharistia, pâinea și vinul ce simbolizează comuniunea cu Dumnezeu.

Tintoretto însă nu se oprește aici. El imprimă tabloului său complexitate și chiar mister. Pe de o parte creează sentimentul vieții obișnuite de zi cu zi, incluzând câțiva muritori de rând, care pregătesc și servesc mâncarea, precum și un câine la picioarele unui apostol, și o pisică mirosind conținutul unui coș. Pe de altă parte, prin îngerii care plutesc în apropierea tavanului casetat, ne reamintește din nou că aceasta este o scenă religioasă. Și Tintoretto (ca și El Greco mai târziu) picta siluete elongate. Acest lucru le idealizează și mai mult decât contextul în care au fost plasate. Individualitatea personajelor, evidentă în versiunea lui Leonardo, aici nu mai joacă un rol prea important, iar impactul picturii se datorează mai mult contrastelor puternice de lumină, și mișcării trasate de gruparea siluetelor. Personajele lui Tintoretto, inclusiv mănunchiul de îngeri, formează un tipar serpentin, ce emană energie și mișcare impunătoare, intensificând dramatismul…

Nu numai că Tintoretto nu a aderat la regulile clasice de simetrie și stabilitate, dar pare să fi și complicat prezentarea unei ”istorii” clare și didactice. Marilyn Stokstad, în ”ArtHistory” (vol. 2, rev. ed., 1999) scrie că pictura sa exprimă o intensă spiritualitate, utilizând mijloacele stilului manierist: culoare vibrantă, focalizări cu lumină strălucitoare și siluete elongate. Toate acestea compun impresia de altă lume pe care tabloul o conferă. Totuși spiritualizarea intensă este mai curând credibilă dacă această pictură este privită în contextul evenimentelor ce se petreceau în Biserică la momentul respectiv. Conducătorii Contra-Reformei (revigorarea catolicismului după erodarea sa de către reforma protestantă) aveau interesul de a folosi arta pentru a reînnoi credința creștinilor ezitanți. Privită din acest unghi, introducerea temelor de gen – muritorii de rând și animalele – pare într-adevăr să contribuie la tema centrală și spirituală a comuniunii omului cu Dumnezeu. Chiar și prezența îngerilor începe să aibă mai mult sens, ca glorificând această comuniune. Cu alte cuvinte, Cina cea de Taină chiar spune o ”istorie”, într-un mod determinat și eficace, dar cu mijloace diferite de secvențele anterioare ale Renașterii, calculate pentru a solicita reacții emoționale mai puternice din partea privitorului.

Termenul ”manierist” a fost aplicat pentru prima dată artiștilor italieni care utilizau exagerarea, distorsionarea și expresivitatea subiectivă pentru a se elibera de stilul perioadei de maximă înflorire a Renașterii. Cercetătorii au folosit inițial termenul cu conotații negative, implicând un stil decadent sau derivat- subordonat. Mai recent, manierismul a început să fie privit ca o căutare a unor noi metode de expresie, dincolo de standardele formale ale ordinii și armoniei renascentiste.

Exagerarea și distorsionarea conștiente și intenționate sunt evidente în lucrările lui Tintoretto. Cina sa de Taină mai ales, o capodoperă a stilului manierist târziu, prezintă un contrast frapant cu Cina de Taină a lui Leonardo da Vinci. În timp ce Leonardo îl plasa pe Hristos ca punct geometric de focalizare al picturii sale, Hristos al lui Tintoretto se distinge mai ales prin misterioasa sa aureolă, focalizarea îndreptată asupra lui este de cu totul altă natură. Forțele direcționale, cum ar fi masa așezată pe diagonală, privirile personajelor și gesturile, toate conduc ochii privitorului într-un cerc complet, în jurul siluetelor din încăpere. Fumul lumânărilor din candelabru este transmutat în aripi de înger, în timp ce oamenii care servesc la masă și obiectele de fiecare zi utilizate strălucesc într-o lumină mistică. Tabloul comunică profunda taină a Cinei din Urmă, sugerând transformarea materiei în spirit.

Însă diferențele dintre pictura lui Leonardo și cea a lui Tintoretto nu se opresc aici, ele apar și din felul în care fiecare contextualizează spațial evenimentul. În Cina de Taină a lui Leonardo, spațiul este în mare parte orizontal. Masa mare se vede în prim-planul imaginii, cu toate personajele în spatele ei. Pictura este mai ales simetrică, același număr de siluete apare de o parte și de cealaltă a lui Iisus. Perspectiva tabloului este mono-punctuală, cu vârful pe capul lui Hristos. Această organizarea este total diferită de cea din pictura lui Tintoretto. Aici structura este mult mai puțin organizată. Masa cea mare este diagonală și pare să împartă imaginea în două secţiuni separate. Nu există simetrie în tabloul lui Tintoretto. Există și aici perspectivă mono-punctuală, dar locul de focalizare este undeva lateral, în zona întunecată a încăperii.

Alte diferențe între cele două picturi rezidă în felul cum artiștii au descris evenimentul în sine. Tabloul lui Leonardo îi prezintă numai pe Iisus și pe apostoli. Scena surprinde momentul de imediat după ce Mântuitorul a avertizat că unul dintre ei îl va vinde. Din cauza acestei afirmații, între discipoli se desfășoară niște mici conflicte şi agitaţie. În ciuda acestora, Iisus rămâne calm și redirecţionează atenția de la haosul ce-l înconjoară.

Imaginea la Tintoretto este cu totul alta. Aici apar multe personaje în afară de Mântuitor și discipolii săi. SE văd servitori, oameni care aduc bucatele la masă, îngeri și chiar animale. Și momentul este diferit. Comesenii mănâncă încă, și nu au idee ce se va întâmpla în continuarea serii. Scena este mult mai complexă decât în tabloul lui Leonardo. De asemenea, se observă mult mai multă mișcare și energie. Deși activi la doar un secol distanță unul de celălalt, Leonardo și Tintoretto sunt foarte deosebiți din punct de vedere artistic. Leonardo picta în stilul epocii de înflorire a Renașterii italiene, în timp ce Tintoretto picta în stilul cunoscut ca manierism.

S-ar putea afirma poate că tablourile lui Ghirlandaio, Leonardo și Tintoretto reprezentând Cina cea de Taină demonstrează evoluția Renașterii italiene. Ea a început ca o revitalizare a formelor de artă clasice, care rezonau cu noua filozofie a unui umanism de origine platoniciană (demnitatea intrinsecă și noblețea ființei umane). Este însă evident, din aceste trei exemple, că stilul nu a fost niciodată staționar. El a absorbit influența inovațiilor nordice, evenimentele istorice semnificative a trei secole și originalitatea individualităților artiștilor. Aproape de finalul Renașterii, stilul începuse să-și asume liniile fluide și tonalitățile dramatice care caracterizează exuberanța artei baroce. Cu toate că tema Cinei de Taină a fost pictată de sute de ori de-a lungul istoriei artei, acești trei artiști și stilurile lor au fost în mod special importante, și au avut o influență uriașă asupra multor descrieri care au urmat…

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Cultura, CUVÂNT ORTODOX. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s