JAN VAN EYCK – Soţii Arnolfini Gânduri despre un tablou…

arnolfiniJan Van Eyck s-a născut în oraşul Maaseik, de la graniţa dintre Belgia modernă şi Olanda, în 1390. A fost numit pictor de Curte de către Ioan de Bavaria, conte de Olanda, la Haga, în 1422. A pictat în timpul Renaşterii nordice, o epocă de mare prosperitate pentru Burgundia (Belgia de azi şi Olanda). Termenul «renaştere» se referă în general la un interes reînnoit legat de artele clasice şi cultura Romei şi Greciei, aşa cum s-a întâmplat în renaşterea italiană. Însă renaşterea nordică a fost caracterizată mai degrabă de aplecarea către apariţia fizică observabilă a lumii şi situarea fiinţei umane în univers. Acest lucru, mai curând decât consideraţiunile stilistice sau interesul faţă de antichitate, justifică referirile la o Renaştere nordică.

Van Eyck a folosit pictura în ulei ca mediu pentru opera sa. Acest tip de pictură se realizează prin adăugarea pigmentului de culoare – uleiului de nucă. Vopselele pe bază de ulei se usucă mai greu, şi oferă astfel artistului mai mult timp pentru a face adăugări şi corecturi, având în plus o calitate luminoasă, care permite pictorului să surprindă culorile de o bogăţie a bijuteriilor şi schimbările subtile din texturi şi suprafeţe.

Până la el, în tot Evul Mediu, culorile şi tehnica utilizate erau tempera, ce utiliza ca ingredient principal albuşul de ou, foarte eficace dealtfel, cu excepţia faptului că se usca prea repede.

Una dintre capodoperele lui Van Eyck este tabloul intitulat «Soţii Arnolfini», un ulei pe panou de stejar, în prezent aflat la Galeria Naţională din Londra, şi realizat la Bruges, prin 1434. Pictura reprezintă un bărbat şi o femeie, în picioare, într-o încăpere ce pare a fi un dormitor flamand, în faţa unui pat mare, cu baldachin. Bărbatul este tradiţional identificat ca fiind Giovanni Arnolfini, iar femeia – logodnica sa, Giovanna Cenani. Existau mai mulţi membri ai acestei familii din oraşul italian Lucca în Europa de nord a acestei perioade. La Bruges se găseau deci comunităţi de negustori italieni, angajaţi activ în industria pânzeturilor şi a altor materiale de lux, ce se ocupau de nevoile comerciale ale nobilimii acestei părţi a continentului. Multe dintre aceste familii s-au implicat şi în domeniul bancar.

Tabloul lui Van Eyck reprezintă aşadar pe cei doi (viitori) soţi într-o cameră luminată prin fereastra aflată în partea stângă ; lumina străluceşte de-a lungul peretelui din spate, până la patul din dreapta, iar cuplul este luminat ca de o sursă invizibilă. De la Erwin Panofsky încoace, se consideră că scena este o ceremonie nupţială privată, iar pictura are rolul unui fel de certificat de căsătorie, cu atât mai mult cu cât conţine în sine sugestia prezenţei martorilor la eveniment. (Notaţia de pe peretele din spate al încăperii, « Johannes van Eyck fuit hic », confirmă prezenţa pictorului în cameră). Există însă şi o interpretare conform căreia pictura celebrează pur şi simplu continuitatea vieţii în căsnicie, sau relaţia strânsă din interiorul cuplului. Oricare ar fi totuşi situaţia descrisă de tablou, artistul a suprapus teme religioase şi seculare, într-o lucrare ce pare a avea câteva niveluri simultane de semnificaţie.

În candelabru se vede o singură lumânare aprinsă, fapt ce poate sugera căsătoria şi unitatea acesteia. Bărbatul îşi foloseşte mâna stângă pentru a susţine, dar nu apucă într-adevăr mâna femeii. Îşi ţine propria sa mâna dreaptă ridicată, ca pentru a depune un jurământ. Saboţii sau sandalele neîncălţate ce se văd într-un colţ, justificând gândul unei compoziţii deschise, fotografice, propun spaţiul ca unul sacru, în care se pătrunde desculţ. În timp ce căţeluşul din imagine ar putea fi un simplu animal de companie, el ar putea întruchipa şi un simbol al fidelităţii, în timp ce rasa extrem de rară semnifică probabil prosperitatea familiei.

Oglinda convexă limpede de pe peretele din spate sugerează ideea de puritate, pe când reflectarea altor două persoane prezente în cameră (din care una pare să fie pictorul însuşi) propune, după cum aminteam, gândul că artistul era martor la celebrarea nunţii. Rosariul de cristal de pe perete şi imaginea Sfintei Margareta (patroana naşterii copiilor), în rugăciune, în statueta minusculă ce împodobeşte patul (sau spătarul înalt al unui scaun de lângă acesta) trimit atât la pietatea cuplului, cât şi la imaginea fertilităţii, la gândul pruncilor ce ar fi putut sau s-ar fi dorit să rezulte din căsătorie. De figurina ce o reprezintă pe Sf. Margareta atârnă o măturică de praf, un nou simbol al grijii domestice. În ceea ce priveşte portocalele de pe scrin şi din pervazul ferestrei, ele indică poate inocenţa de dinaintea de căderea protopărinţilor din graţie, dar şi, din nou, bogăţia în care familia negustorului trăieşte. Ochiul atotvăzător al lui Dumnezeu este simbolizat de două ori, mai întâi prin lumânarea ce arde în sfeşnicul din stânga spate al candelabrului ornamental, apoi prin însăşi oglinda în care privitorii văd întreaga încăpere reflectată.

Tehnica lui Van Eyck şi concentrarea sa asupra detaliului fac din tablou o minunată piesă de artă ; artistul a redat în mod specific texturile şi a descris cu rigurozitate lumina de la fereastra din stânga, reflectându-se în diverse suprafeţe, totuşi ceea ce transformă pictura într-o capodoperă este această capacitate a pictorului de a injecta în detalii simbolismul religios şi filosofic…

center

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Cultura. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s