Note de lectură duhovnicească. Părintele Galeriu, mărturisitor al Chipului Treimic

Parintele GaleriuCu ceva timp în urmă mi-am adus aminte de fericita perioadă când, în cadrul unor emisiuni difuzate de TVR, pe cel de-al doilea program, undeva în seară, creștinul avea bucuria întâlnirii cu apariții duhovnicești de primă importanță, oameni care aveau să declanșeze o redeșteptare a spiritului (național-)ortodox, într-atât de înfierat și oprimat de-a lungul anilor comunismului. În termenii prezentului, emisiunea echivala cu un regal sufletesc: numeroși dogmaticieni, preoți, călugări cu viață în Hristos, până la oameni de cultură a căror probitate morală nu ar fi putut fi pusă la îndoială redimensionau paradigma vieții din acea actualitate. Evident, fiecare ar merita rânduri de aducere-aminte, pentru o mai bună situare în contextul unei contemporaneități laice ce pare să fi pierdut contactul cu trecutul. Totuși, materialul de față îi este dedicat Părintelui Galeriu – așa cum, cu simplitate era cunoscut în popor!

Mai sunt câteva zile până la data de zece august (notez toate acestea pe 4 august), când numărăm doisprezece ani de la adormirea Părintelui. Primele întâlniri cu figura domniei sale au fost prilejuite de micul ecran, mai precis de acele întâlniri memorabile menționate mai sus. Încă de atunci am putut compune figura unui preot care se află în luptă cu „moda” timpului. Această luptă se ducea însă cu argumente viabile, înveșmântate într-un limbaj coerent, aparent simplu, accesibil și celui nespecializat. Intervențiile domniei sale aveau loc după un anume „protocol”: părintele cunoștea mai bine decât mulți teoreticieni bunul-simț al dialogului netrucat. De fiecare dată, combătea plecând de la afirmația co-locutorului. Prelua informația pe care mai apoi o demonta făcând mereu apel la învățătura Sfinților Părinți. Interesul său nu se afla în imediat – Părintele Galeriu nu era un „om de spectacol”; îmi dau seama acum, după atâția ani, că pentru domnia sa partenerul sau partenerii de discuție se aflau în miezul argumentărilor sale. Argumentele și exemplele ținteau nu neapărat publicul din spatele micului ecran, ci chiar individul care se afla în fața părintelui. Aș putea în chip subiectiv să afirm că una dintre marile și frumoasele taine ale ortodoxiei se leagă și de această disponibilitate a marilor duhovnici de a se adresa individului, omului, ținând cont de dimensiunea duhovnicească și culturală a acestuia. Acest interes manifestat în fața fiecăruia avea să se întoarcă într-un preaplin al iubirii, manifestate de credincioșii ce și-au urmat și încă își mai urmează părintele duhovnicesc.

Deși dogmatician cu studii înalte, pentru Părintele Constantin Galeriu pare-se să nu fi contat titluri precum cele de doctor, aparițiile sale având loc sub semnul smereniei. Din câte cunosc – sper să nu greșesc – opera scrisă pe care a lăsat-o stă (din punct de vedere strict cantitativ!) în spatele figurii părintelui, figură care cu siguranță s-a întipărit în conștiința publicului ortodox. Lucrările pe care le putem enumera sunt „Iubirea dumnezeiască și judecata din urmă” – 1959, „Mitropolitul Filaret al Moscovei ca teolog” – 1960, „Rabindranath Tagore, poet și filosof indian” – 1961, „Mahatma Gandi – spiritualitatea creștină și problemele vremii” – 1962, „Sensul creștin al pocăinței” – 1967, „Jertfă și răscumpărare” – teza de doctorat, 1973, „Problemele actuale în religiile creștine” – 1975, „Chipul Mântuitorului Iisus Hristos în gândirea lui Mihai Eminescu” – 1991.

Necunoscut aproape a rămas volumul editat în condiții grafice deosebite de către Fundația Anastasia: „Tâlcuiri la marile praznice”. Lectura cărții în discuție mi-a prilejuit toate aceste amintiri / opinii pe care le expun cu doza de subiectivitate specifică omului „laic” dar angajat cu maximă seriozitate în recuperarea Identității sale. Paginile adună în același loc texte pe care părintele le-a dedicat de-a lungul a zece ani publicațiilor „România liberă” și „Ziua”. Din păcate, nu pot să trec mai departe fără a semnala dispariția aproape în totalitate a acestei forme de „gazetărie duhovnicească”. Revenind, textele sunt la jumătatea drumului dintre predici și tâlcuiri, împrumutând practic ceva din ambele formule. Extrem de fericită și ordonarea textelor, de care rămâne răspunzător editorul – nu înfățișează învățăturile într-o ordine cronologică, ci acesteia îi preferă un urcuș duhovnicesc bine gândit, plecând de la aspecte ce țin de identitatea uman-generală și conducându-ne către tainica experiere a Duhului Sfânt. Încă de la primul material ne aflăm in situ, obârșia omului fiind apropiată de obârșia lui Hristos. Părintele Galeriu mărturisește în linia Sfinților Apostoli două genealogii Hristice: ca Fiu al Domnului dar și ca Fiu al Omului. Poate ideea cea mai generoasă ce se desprinde din acest prim cuvânt este aceea că dintru început am fost meniți înfierii divine, această calitate fiind primită prin „asistența” lui Iisus Hristos. Temele tâlcuirilor sunt diverse, noutatea nu interesează printr-un insolit spectacular, dar decriptează în măsura posibilului mistica înaltă, pe care o aduce în imediata apropiere a omului-aflat-în-căutare (minunate paginile consacrate Maicii Domnului!). Peste toate, Părintele Galeriu ne demonstrează pentru încă o dată că Biserica e Acasă și că individul trebuie să își reamintească de cuvintele Mântuitorului care propunea „nevinovăția caracteristică pruncilor”. Drumul pe care trebuie să îl avem în vedere este un drum al întoarcerii, nu în detrimentul tehnologiilor și cunoștințelor științifice, ci pentru o mai firească înțelegere și interpretare a puterii pe care omul o poate redescoperi în acord cu planul divin. În afara lui Dumnezeu nu se justifică ființa iar mofturile zilei scot la iveală nimic altceva decât chipul traumat al unui umanism decăzut: „Răspunsul Domnului adresat acelor fecioare și necinstiți lucrători ne privește și pe noi. Revelează oare astăzi fețele noastre «Fața lui Hristos?». A dăinuit și, dureros, durează încă o lume seculară, stăpânită de «înțelepciunea» veacului acestuia care ne desfigurează, veac ce a voit să plămădească, să rezidească chipul omului apelând la «lupta pentru existență», «lupta de clasă» și «selecția naturală», propunând «supra-omul» în extaz teluric, care, așa cum arată un analist contemporan, W. Pfaff, «a produs», în timpul din urmă, o criminalitate politică, mai rea decât tot ceea ce cunoaștem din epocile anterioare și decât tot ceea ce a fost născocit, apoi justificat în numele unor așa-zis idei progresiste și științifice. Altfel spus, a înfăptuit umanismul, poate cel mai inuman curent din istorie. Același secol XX a generat forme tot mai aberante ale erosului și violenței, mediatizate în filme porno și de exaltare a crimei, ce îmbolnăvesc și schimonosesc demonic fețele noastre”. Să nu ne rătăcim însă, același Părinte Galeriu ne atenționează că „Toate făpturile își au logosul, rațiunea lor, sensul, rostul existenței în sânul lui Dumnezeu. Știința de azi spune limpede că făpturile nu-și au sensul în ele însele, de unde știința însăși recunoaște că nu ea e chemată să dea sens existenței. Sensul lumii, al făpturilor, se află în Dumnezeu, Creatorul ei”. În continuarea tuturor acestor explicații, autorul ne înfățișează chipul hâd al viitoarelor inginerii genetice și scoate în evidență lipsa de logică a dorinței omului de a fi nemuritor. Din mijlocul acestei lumi fără busolă Părintele Galeriu găsește Drumul către Chipul dintâi. Teologia sa vădește urcușul și este într-o oarecare măsură inedită, deoarece se înfăptuiește într-un prezent al trăirii. De partea cealaltă a hârtiei îți poți lesne imagina credincioșii veniți la Liturghie, avizi de Cuvântul viu. Sorin Dumitrescu considera nimerit că această teologie parohială are ceva din măreția muzicii cu caracter religios a lui Bach. Merg pe această linie și spun pentru încă o dată că discursul Părintelui Galeriu întrebuințează parcă vestitele orgi Silbermann – totul se desfășoară într-un calm imperturbabil, dar și într-o notă gravă sub semnul căreia se întrupează o gândire asociativă de un farmec aparte.

Voi folosi – drept invitație la o posibilă viitoare lectură – un fragment din postfața lui Sorin Dumitrescu: „Din punct de vedere formativ, această antropologie a «omului ciudat» galerian, în care germinează cert «făptura nouă în Hristos» poate fi considerată rezultanta unei gigantice sinapse, însumând peste 50 de ani de discurs teologic, punte care articulează într-un tot eficient și perfect armonizat pnevmatologic experierea patristică, suflul teologiilor diasporei ruse, mărturiile psihologiei abisale și triada de aur a teologilor divinației necreate – Maxim Mărturisitorul, Grigore Palama și Calist Patriarhul”.

Marius Manta

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în CUVÂNT ORTODOX. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s