De la moarte, la viaţă şi de pe pământ la cer
Am întâlnit în viaţă oameni trăind frumos. Atât de frumos că nu ţi-ar mai veni să te desparţi de ei. Ceea ce nu ştiam, însă, până cu ceva timp în urmă, este faptul că se poate chiar şi muri frumos! Atât de frumos, că nu-ţi mai vine să rămâi în urma celui ce pleacă, că ai vrea să-l însoţeşti mai departe. Acest lucru l-am constatat, petrecându-mi o bună parte a vremii la căpătâiul multor bolnavi de cancer, în stadiu avansat.
Am început să cred că felul în care mori, în unele cazuri, este oglinda modului în care ai trăit întreaga viaţă. Felul în care vine moartea la fiecare este o taină. Unii o presimt, alţii mor, necrezând că mor. Şi, dintr-o anumită perspectivă, au dreptate. Cu frică sau cu seninătate aşteptând-o, în faţa acestui duşman, care e moartea, nu mai avem nici un cuvânt.
De multe ori am observat că rugăciunea făcută celui ce se chinuie să moară, celui la care moartea întârzie să vină, lăsându-se aşteptată zile întregi, poate cu săptămâna, chiar şi atunci când muribundul este în comă de mai multe zile, sau când suferinţa e atât de mare că fiecare secundă devine un chin cumplit- şi poate, mai mult pentru cei dragi – în astfel de cazuri, rugăciunea făcută alături de cel suferind îi dă curajul , tăria să facă pasul din această lume spre celălalt tărâm – Veşnicia!
Am văzut oameni, care, simţind că se apropie moartea, erau foarte speriaţi. Dar atunci când momentul venea, inexorabil, teama dispărea complet, luându-i loc pacea, împăcarea, poate chiar bucuria.
Astfel de persoane au murit frumos, având pe chip atâta lumină, seninătate şi vădită bucurie, de parcă ar fi vrut să strige tuturor celor rămaşi în urmă: „Nu am murit, ci am înviat!’’ Vedeai că în ei sălăşluieşte Viaţa.
Un astfel de caz este al unei femei, de vreo 50 de ani, care, după ce s-a împărtăşit două zile la rând, fără să fie într-o stare foarte gravă, la vreo 15 minute după ce a luat Sfântul Trup şi Sânge al Mântuitorului, şi-a dat sufletul în mâna lui Dumnezeu, spre uimirea tuturor, chiar şi a cadrelor medicale, care nu se aşteptau la o moarte atât de grabnică. Era cu trei zile înaintea Praznicului Adormirii Maicii Domnului, zi în care urma să fie înmormântată. Parcă s-a grăbit să prăznuiască alături de Maica Domnului, în Împărăţia Iubirii.
O altă bătrânică, ce se îngrijise mulţi ani de curăţenia şi buna rânduială a unei biserici, ajunsă la clinica la care slujeam şi eu suferinzilor, îmi cerea adesea să-i citesc din Psaltire, pe care o găseam mereu la capul ei. A venit, apoi, şi momentul în care femeia a intrat în comă. Am început să citesc, alături, psalmi, cu voce şoptită, amintindu-mi ce mult o bucura acest lucru. La un moment dat, pacienta aflată în comă s-a ridicat şi, rămânând cu ochii închişi, a început să spună, grăbită: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine, păcătoasa!’’ După care s-a lăsat pe spate şi a reintrat în starea de mai înainte. Curând, a trecut la Domnul, cu un chip blajin, împăcat.
Un bătrânel de vreo 87 de ani, încovoiat de spate, cu părul alb şi ochi senini, albaştri, tâmplar de meserie, era un mare pasionat de lectură. Zilnic îmi cerea câte o carte, pe care nu o lăsa până ce nu o parcurgea din scoarţă-n scoarţă. Citea fără ochelari. Aşa a parcurs în două zile „Filocalia’’, volumul VIIVIIVII, de vreo 6oo de pagini, apoi vieţi de sfinţi, tratate de Teologie. I-am dat o carte de Rugăciuni şi sfatul să citească zilnic câte ceva din ea. În ziua următoare mi-a dat-o înapoi – o citise în întregime. Gândindu-mă că fac un lucru bun, pe care, poate că nu îl ştia, l-am îndemnat să mai ţină cartea, spunându-i că unele rugăciuni se citesc zilnic. La care, bătrânelul cu părul alb, iar mintea şi mai albă, m-a lămurit îndată: „Am citi-o o dată, e de ajuns.’’ Gândindu-mă apoi mai bine la aceste cuvinte, mi-am dat seama de câtă înţelepciune dădea dovadă acest bătrânel simplu, care nu vorbea niciodată despre vrafurile de cărţi citite la viaţa lui. Făcusem eu vreodată vreo rugăciune, din cele „zilnic citite’’, aşa cum o făcuse poate o dată în viaţă bătrânelul acesta ce părea un patriarh din Legea Veche, cu toată fiinţa înfăţişată înaintea lui Dumnezeu? Oare Dumnezeu uită ce i-am cerut o dată, dacă cer cu toată fiinţa mea? Am primit, pe tăcute, o nobilă învăţătură despre frumosul vieţii, frumosul din om şi frumosul apus al vieţii.
O doamnă de vreo 70 de ani, intelectuală atee, care nu accepta nici în ruptul capului ideea de spovedanie, pe motiv că nu făcuse păcate în viaţa ei, într-o bună zi, văzându-şi colega de salon spovedindu-se şi apoi primind Sfânta Împărtăşanie, a cerut părintelui să o mărturisească. Împărtăşania a primit-o în dimineaţa următoare. Se împărtăşea pentru prima oară, sau a doua oară, după Cuminecarea primită la Botez. Plină de bucurie, a exclamat: „Ce bună e împărtăşania! Aş mânca-o pe toată!’’ Nu mult după aceasta, avea să treacă la cele neschimbătoare, liniştită, cu pace.
Felul în care vine moartea e un mister. Felul în care trăim, nu mai e un mister. Aceasta, de noi depinde. O viaţă trăită frumos, alături de Domnul Dumnezeu, va da mărturie de aceasta acum şi-n vecie!
Văzând oameni murind frumos, cu chipuri străluminate, primeşti o mare lecţie de viaţă – aceea că moartea nu are nici o putere. Putem striga, ca în noaptea pascală, împreună cu marele Sfânt, Ioan Gură de Aur: „Unde-ţi este, moarte, boldul? Unde-ţi este, iadule, biruinţa? Înviat-a Hristos şi tu ai fost nimicit! Sculatu-S-a Hristos şi au căzut diavolii! Înviat-a Hristos şi se bucură îngerii! Înviat-a Hristos şi Viaţa stăpâneşte! Înviat-a Hristos şi nici un mort nu este în groapă! Că Hristos, sculându-Se din morţi, începătură celor adormiţi S-a făcut!
Lui se cuvine Slava şi Stăpânirea, în vecii vecilor. Amin.”
maica Andreea
CUVÂNT ORTODOX 