O femeie frumoasă. Ca o floare de nufăr, Samarineanca…

sf-photini

Samarineancă. Străină de neam, nebăgată în seamă, ca o cârpă lepădată. Îşi ducea viaţa umil, în păcatele ei. Cenuşăreasă a societăţii, iată că tocmai asupra ei Se apleacă Fiul Tatălui ceresc: îi adusese haină de nuntă

De la-nceput mi-a fost dragă femeia samarineancă.

Încă de când am descoperit-o uimit în extraordinara relatare a Sfântului Evanghelist Ioan. Căci Apostolul iubirii a ştiut, atent la suflarea Duhului Sfânt, să surprindă esenţialul într-un om şi în epoca în care el a trăit.

Omul era Femeia Samarineancă.

Epoca era a crucificării timpului însuşi în întâlnirea faţă către faţă a lui Dumnezeu cu făptura Sa, atât cât putea ea îndura.

Samarineanca era o femeie frumoasă.

Nu un portret fizic aflăm în relatarea Sfântului Ioan Teologul, ci unul moral.

Fără a numi direct trăsăturile ei lăuntrice, evocă o personalitate puternică, un om extrem de viu, portretizat prin actele sale, prin atitudinea sa, prin cuvintele sale.

Sfântul Evanghelist o aduce în scenă şi o lasă să ni se descopere. Şi ea ne surprinde: nu ne-am fi aşteptat la o aşa profunzime în sufletul unei femei simple, la o aşa trăire, la aşa preocupări duhovniceşti, la atâta dor de Dumnezeu în inima unui om păcătos.

Dar „Dumnezeu Şi-a ales pe cele nebune ale lumii, ca să ruşineze pe cei înţelepţi; Dumnezeu Şi-a ales pe cele slabe ale lumii, ca să le ruşineze pe cele tari; Dumnezeu Şi-a ales pe cele de neam jos ale lumii, pe cele nebăgate în seamă, pe cele ce nu sunt, ca să nimicească pe cele ce sunt, Ca nici un trup să nu se laude înaintea lui Dumnezeu.” (I Corinteni, 1; 27, 28, 29).

Înaintea Samarinencei, nu ne putem decât smeri: ce vas ales era sufletul ei răbdând asupră-şi învârtoşarea propriului trup!

La momentul întâlnirii ei cu Hristos, dincolo de zgura păcatului care îi acoperea viaţa, femeia aceasta avea o inimă de copil.

În contrast cu fariseii, din pricina cărora Domnul tocmai lăsase Iudeea şi Se ducea iarăşi în Galileea – căci ei auziseră “că Iisus face şi botează mai mulţi ucenici decât Ioan” (In. 4; 1) şi erau plin de pizmă în ascunsul inimii lor – femeia aceasta era lipsită de făţărnicie.

Ea n-a ascuns Străinului Care îi ceruse să bea faptul că este samarineancă, ştiind că “Iudeii nu au amestec cu Samarinenii” (In. 4; 9) şi exprimându-şi deschis mirarea: “Cum Tu, care eşti iudeu, ceri să bei de la mine, care sunt femeie samarineancă?” (In. 1; 9).

Dar ea încă nu ştia că Cel Ce vorbea cu ea era Însuşi Mesia şi, socotindu-L a fi un iudeu oarecare, ar fi putut căuta să nu se dea pe faţă, ştiind că risca să fie dispreţuită.

Însă femeia şi-a asumat riscul, fiindcă iubea adevărul.

Şi Adevărul a iubit-o pe ea.

Fiindcă ea nu doar că nu era făţarnică, era şi smerită. Şi era deschisă unui dialog real. Şi comuniunii. Era lipsită de invidie şi de orice fel de răutate.

Era sinceră. Când îi cere Iisus să se ducă şi să-şi aducă bărbatul, ea mărturiseşte: “Nu am bărbat”, ştiind că bărbatul pe care-l avea nu era al ei. Iar când Domnul o vădeşte încă mai mult: “Bine ai zis că nu ai bărbat, căci cinci bărbaţi ai avut şi cel pe care îl ai acum nu-ţi este bărbat” (In. 4; 17, 18), ea nu tăgăduieşte, nu se mâhneşte, nu se revoltă, ci constată abrupt: “Doamne, văd că Tu eşti prooroc” (In. 4, 19), descoperindu-şi nu doar sinceritatea, ci şi darul credinţei care sălăşluia în ea. Fiindcă, de nimic îndoindu-se, ea Îi pune Domnului în faţă adevăratele ei probleme, care erau majore, esenţiale, existenţiale. Erau dilemele omului căutător de Dumnezeu chiar acolo, pe fundul mocirlei în care zăcea, conştient de propria lui murdărie, lucid, realist, necăutând a se îndreptăţi pe sine şi netemându-se a se înfăţişa Creatorului  său în toată goliciunea sa.

Femeia aceasta face gestul pe care Dumnezeu îl aşteptase de la Adam după căderea lui în neascultare şi pe care Adam nu l-a făcut.

Adam a fugit, crezând că se poate ascunde de ochiul lui Dumnezeu, fiindcă era ruşinat văzându-se golit de slava pe care o avusese de la El până atunci.

Femeia samarineancă nu fuge.

Ea nu caută să-şi ascundă goliciunea sufletului pricinuită ei de vieţuirea în păcat şi nu caută să arunce vina asupra altcuiva.

Ea îşi mărturiseşte condiţia decăzută şi, în acelaşi timp, îşi afirmă cu tărie credinţa: Da, Doamne, în adâncul păcatului m-am sălăşluit, dar… văd că Tu eşti prooroc. Şi, dacă văd cu Tu eşti prooroc, eu pot să te întreb despre cele după care inima mea însetează, fiindcă Tu poţi să-mi dai răspunsul, oricât aş fi căzut eu de jos.

Şi care erau dilemele ei, frământările ei, care erau nevoile ei sufleteşi şi după ce înseta inima sa?

Nedumeririle ei, nevoia ei de răspuns nu erau pentru lumea aceasta şi pentru viaţa aceasta în trup.

Ea a-ntrebat pe Domnul despre rugăciune.

Adică, despre modalitatea intrării omului în comuniune cu Dumnezeu.

Femeia aceasta, păcătoasă la vremea aceea, era mistuită de setea de rugăciune, era însetată de Dumnezeu.

Şi Hristos-Dumnezeu ştia lucrul acesta.

El cunoştea starea inimii ei şi îi iese în întâmpinare, venind la fântâna lui Iacov. Adică, exact până acolo până unde putea ea singură merge în dorul ei de Dumnezeu.

Ştia Dumnezeu că femeia însetează de El. Şi îi zice: “Dă-mi să beau!…

El, Care a făcut cerul şi pământul şi Care pe toate le ţine şi le hrăneşte, şi le adapă, cere să bea de la un om neputincios, de la o femeie păcătoasă. Fiindcă şi El era însetat.

Episodul acesta este extraordinar.

Dumnezeu, ostenit de călătorie, cere omului să-I astâmpere setea.

Şi, deşi Iisus călătorise ca  Om, ostenise ca Om, însetase ca Om, nu numai de greutatea trupului Lui omenesc dă mărturie Sfântul Apostol Ioan, ci şi de însetarea Duhului lui Dumnezeu după duhul omului, de dorul Mirelui după inima făgăduită să-I fie Lui mireasă.

Dumnezeu ostenise cu dumnezeiască osteneală în căutarea oii pierdute, a Femeii samarinence şi însetase în aşteptarea clipei când ea avea să-L recunoască: “Doamne, văd că tu eşti prooroc”…

Nu atât de apă era însetat Dumnezeu, cât de omul întunecat în păcatele lui, rupt de Creatorul său şi în adâncă suferinţă în robia vrăjmaşului.

Şi iată că pentru Samarineancă venise clipa întâlnirii ei cu Dumnezeu.

Dar El îi venise în întâmpinare nesilind voia ei, ci tocmai pentru că şi ea înseta în inima ei după El. Şi vine să caute apă la fântâna lui Iacov.

De nenumărate ori venise ea acolo şi, luând apă, apoi iar însetase şi iar venise să ia. Pentru că apa lumii acesteia nu astâmpără setea din om. Şi n-o astâmpără, pentru că omul nu apa aceasta o caută cu adevărat. Nu pe cele lumeşti le râvneşte inima lui.

Dar omul nu înţelege de la-nceput ce sete-l usucă. Şi caută să se adape din ale lumii. Vrea o casă, vrea o maşină, un loc de muncă, un doctorat. Multe vrea omul din cele pe care lumea poate să i le ofere şi viaţa lui este o căutare febrilă, continuă, o alergare fără odihnă, o însetare neostoită, fiindcă îl arde o nevindecată dorinţă de ceva mereu nou, inedit. Şi orice ar obţine el în lumea aceasta, nu va ajunge la capătul căutărilor lui. Fiindcă se plictiseşte degrabă de oricare lucru pe care l-a dobândit. Se plictiseşte ca un copil de o jucărie stricată şi caută iar. Iar în febra căutărilor lui, în câte păcate nu cade el? Câte greşeli nu comite, mai mari sau mai mici? Dar inima lui tânjeşte chiar în mocirla trupului său. Căci inima lui e promisa mireasă a lui Hristos şi El Singur e Noul pe care-L caută omul în lume fără să ştie ce vrea. Noul Absolut, de Care nu te poţi plictisi, pentru că înaintarea în comuniunea cu El nu are sfârşit. Şi noutatea continuă vine pentru om din aprofundarea cunoaşterii Dumnezeului Celui Viu în comuniunea tot mai intimă cu El.

Şi vine o vreme când inima şi strigă setea mai puternic decât se tânguie trupul învârtoşat.

Clipa în care omul a ajuns în dispoziţia lăuntrică de a se lepăda de întunericul său, pentru Lumina lui Dumnezeu.

Clipa după care însetează, în călătoria Sa, Dumnezeu. Şi în care El îi iese omului în întâmpinare şi îi cere: “dă-Mi să beau”. Adică: “dă-Mi inima ta”… Făcând omul milă cu Dumnezeu Cel însetat, află el însuşi apa cea vie.

De aceea era frumoasă Femeia samarineancă, pentru că înseta în inima ei să se adape cu Dumnezeu.

Şi iată că Dumnezeu o aşteaptă la fântâna lui Iacov. Şi îi cere să bea.

Femeia primeşte cuvântul şi se smereşte. Nu se făţărniceşte înaintea lui Dumnezeu, nu caută să-şi ascundă păcatul, nu aruncă vina asupra celuilalt.

Şi cere, la rândul ei, răspunsuri vitale.

N-o mai interesează vremelnica ei găleată cu apa lumii acesteia, ci legătura ei vie cu Dumnezeu. Pe Care aflându-L, ea îşi începe apostolatul: “Veniţi să vedeţi un om care mi-a spus toate câte am făcut. Nu cumva acesta este Hristosul?” (In. 4; 29). Şi ea aduce la Domnul, prin propovăduirea ei, pe locuitorii acelei cetăţi.

Ca o floare de nufăr, femeia samarineancă! Izbăvită de întinăciunea noroiului, îşi poartă cu demnitate lujerul alb, cinstind haina nunţii dăruită de Mirele inimii ei.

În convorbirea ei cu Iisus, femeia îi dăruise inima ei şi El, astâmpărându-şi setea, ea se recunoscuse Acasă în El. Iar un lucru ca acesta – întâlnirea reală cu Dumnezeu în inima ta – nu se poate tăcea. Ci te duci şi-l vesteşti tuturor. Nu ca să te făţărniceşti, ci ca să-L împărtăţeţti tuturor pe Hristosul din inima ta.

***

Venit-a Domnul în Sihar

 

Venit-a Domnul în Sihar, voind să meargă-n Galileea,

Căci, între florile ce-avea să le culeagă, şi femeia

Samarineancă aştepta, tânjind în inima-i străină,

Mântuitoarea întâlnire a tinei ei cu-a Lui Lumină.

***

Şi, ostenind ca Om Stăpânul, lângă fântână a şezut,

Să-şi tragă Duhul răsuflarea sub greul trupului de lut;

Dar, Dumnezeu fiind din fire, în dorul de făptura Sa,

De a ei inimă-mireasă, nestâmpărat El înseta.

 ***

Venind femeia la fântână, din truda setei Lui, făcu

Femeii loc de mântuire şi primitor ogor îi fu

Pământul ei, ce-nţelenise de patimi grele sufocat

Şi-n setea Lui, ea setei sale izvor de apă a aflat.

***

Asemeni ei, tânjim noi astăzi de însetare şi nu ştim…

Iar Domnul ne aşteaptă-n Taină toţi la fântână să venim

Când, în Potir smerit ascunsă, iubirea Lui nemângâiat

Să ne adape cu-a Sa viaţă, de dorul nostru-a însetat

Dianora Ioana

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Calea fericirii (Morala), Poezie religioasa, Sfinti, TEOLOGIE SISTEMATICA. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la O femeie frumoasă. Ca o floare de nufăr, Samarineanca…

  1. Pingback: O femeie frumoasă. Ca o floare de nufăr, Samarineanca… | WordPress

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s