In aceasta minunata toamna, am revazut locul iubit al copilariei mele, al vacantelor la ”bunica”, luminate de amintirile vii ale mosilor mei buni si blanzi, coborati parca din povesti.
Dupa Brasov, pe vechiul drum al Branului, am trecut muntii spre Campulung, pe trecatoarea spectaculoasa, de inaltime, insotiti de panorama sublima a muntilor. Vechile sate Fundata, Moeciu, Sirnea, cu aspect alpin si o nota usor cosmopolita, de turism rural viguros, abia ascundeau totusi eternitatea plaiurilor inalte, casele specifice zonei, ritmurile vizuale cunoscute si recunoscute pentru grandoarea sentimentului trait de orice calator. Poate ca timpul, in frumusetea parcurgerii unui peisaj muntos, etern, se incarca cu alte valori, primind parfumul vesniciei noastre, a sacralitatii vietii si istoriei noastre romanesti.
Dincolo de Podul Dambovitei, de Rucar, nu numai ca ma simteam si mai ”acasa”, dar verdeata usor ofilita de toamna si gama de culori aurii pareau incarcate de armonii blande, asemeni peisajelor zugravite de Nicolae Grigorescu, un indragostit de lumea musceleana, de oamenii si locurile plaiurilor dambovitene.
Biserica din Dragoslavele, cea aflata pe drumul vechi al negustorilor brasoveni, al armatelor din toate timpurile, era deschisa, primitoare, chiar daca era luni dimineata. Ca o carte de istorie si de viata, am gasit crestini care mi-au povestit ca este ziua primului ierarh al Tarii Romanesti, Mitropolitul Iachint, vrednic de pomenire ca sfant…
Am admirat iconostasul vechii manastiri Sarindar din Bucuresti (o parte din acesta), adus spre podoaba bisericii, pe la inceputul secolului XX, de un preot intelept si bun din sat; pisania veche cioplita in piatra care atesta anul 1661 ca an de sfintire al bisericii, cu ctitorii ”Io Domn Grigore Ghica si Doamna Maria…. si ispravnicul Hagi Gheoca” (schiler-vames) in Dragoslavele.
Vechea pictura nu s-a pastrat.
Pe drumul spre Campulung, au trecut de sute de ani nu numai negustori si calatori, dar si armate, razboaie…. Iar anul 1916 a fost un an de incercare si de mari distrugeri, provocate de luptele crancene dintre romani (parte musceleni din satele zonei) si armatele germane, care au fost nemiloase nu numai cu oamenii satului, dar si cu bisericile si obiectele de valoare, cu cartile vechi, cu arhivele satului… Asa ca biserica aceasta are (inca) o pictura foarte frumoasa in stil neobizantin (1929), cu portretele ctitorilor, Printul-Rege Mihai (portretizat copil, frumos) si portretul Patriarhului Miron Cristea (primul patriarh al Romaniei Mari).
Timpul a ramas pe loc, nu s-a atins nimeni de pictura acestei biserici. Toate icoanele din biserica marturisesc minunat grija fata de un patrimoniu care este creat de obstea satului. Mi-au aratat si un Sfant Nicolae, o icoana impresionanta, cu puteri minunate, venerata in toata zona Muscelului. (Poate veti simti ceea ce am simtit si eu, daca primiti ”privirea” extraordinara a lui Sfantului Nicolae). De altfel, zona si cimitirele din sat au morminte ale eroilor romani, ingrijite la fel de frumos ca si mormintele ostasilor germani cazuti si ei prin tara romanilor musceleni.
A doua biserica, Inaltarea Domnului, situata in partea mai arhaica a satului, in Suseni, este ceva mai recenta, adica 1745, si ctitorita de satenii-vamesi ai satului. Aici, mi-am regasit bunicii, unchii si matusile, de fapt, o multime de rude, tot satul, odihnind veghiati de cruci, langa biserica, asa cum au si trait de-a lungul multor zeci sau sute de ani.
Resedinta de vara a Patriarhiei Romane este situata pe malul Dambovitei, pe un teren de cateva hectare, donat de Obstea de Mosneni Dragosloveni (1927). Bisericuta resedintei patriarhale este o frumoasa constructie traditionala de lemn, o bisericuta din secolul XVII, din Borsa-Maramures, adusa si reconstruita barna cu barna de catre Patriarhul Justinian Marina, cu retusari ale picturii interioare facute de cuviosii Sofian Boghiu si Felix Dubneac. Imi amintesc de bucuria pe care o aveam cand, copil fiind, mergeam vara la slujba la ”Schit”, cu speranta unei binecuvantari a patriarhului sau a contemplarii peisajului vazut de la ”Schit”, a cararii de trandafiri cataratori pe care veneau sau se plimbau inaltele fete bisericesti. Atunci, aveam un sentiment de comuniune si de siguranta, sentiment pe care si satenii de azi il simt, la fel, satul este ferit de necazuri, de inundatii, viata este binecuvantata de aceste sfinte lacasuri de rugaciune. Poate ca si cele cateva cruci de piatra, mari (catre 3 metri), care sfintesc satul si toata zona sa ajute acestui sentiment de echilibru binecuvantat al vietii oamenilor, naturii, animalelor… Crucea din centrul satului, de langa primarie este de pe vremea lui Matei Basarab, dar astfel de cruci vechi sunt si pe munti…. prinse in zidurile bisericilor…. Aproape, peste cate un munte, sunt manastirile rupestre Namaiesti, Corbii de Piatra sau locuri de pustnicie, cunoscute si respectate de localnici.
Satul este si foarte frumos, deoarece mai pastreaza stilul traditional de casa, cu pridvor deschis, cu stalpi de lemn, cu acoperis de sita (sindrila). Sunt multe case batranesti frumoase, cu pivnite mari la primul nivel, locuite de cate un batran; sau inchise, urmasii fiind plecati sau stabiliti la Campulung, la Bucuresti… Dar sentimentul de autentic ramane, formele de constructii moderniste, din beton si sticla, sunt discrete si putin raspandite.
La sediul Obstei de Mosneni din Dragoslavele, forma de administrare a averii traditionale a satului, (veche de multe sute de ani) atestata cu acte, victorioasa in procese de-a lungul istoriei pana in zilele noastre, se simte pasiunea pentru mostenirea unor traditii vechi, drepte, care reprezinta nu numai mii de hectare de padure sau faneata, dar si un mod de a fi specific romanesc in gospodarirea valorilor vietii, spirituale si materiale. Obstea sprijina scoala din sat, primaria, bisericile si cate altele. Oamenii satului sunt deschisi, comunicativi, fie ca isi duc animalele la pascut, fie ca sunt functionari la primarie, obste sau ii gasesti in cimitir ingrijindu-si mormintele.
Dragoslavele, un sat cu o istorie straveche si care continua sa traiasca dupa traditii frumoase, cu obiceiuri autentice, mosteneste si o civilizatie folclorica valoroasa, cu tesaturi frumos colorate, cu motive stravechi si, mai ales, cu un costum traditional plin de varietate si frumusete. Sper ca imaginile sa vorbeasca singure despre viata unui sat care continua sa se adapteze la cerintele vietii moderne pastrandu-si valorile sale, autenticitatea crestina a culturii sale, moralitatea si demnitatea.
Margareta Catrinu, Cluj, 4 nov. 2013
CUVÂNT ORTODOX 